Mă doare.

Şi nu ştiu de ce. De 3 zile nu mă gândesc decât la el. Oare chiar îl iubesc? Sau e altă obsesie trecătoare? Totul este atât de ciudat. Încerc să mă auto-conving că e imposibil să fie dragoste între noi doi. Nici măcar atracţie nu prea e. Sau e? Suntem prieteni, ar trebui să-i spun în faţă cam ce simt. Dar nu pot. Pentru că ştiu că în cazul probabilului refuz "la ideea de un noi" (vorba lu' Bebe) voi suferi enorm. Pentru că nu îmi place să fiu refuzată. Aş vrea să am ocazia să îi spun tot ceea ce simt, să mă destăinui, să îmi expun sufletul în faţa lui.. dar nu pot. Măcar dacă după un refuz aş putea şterge totul, ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Dar realitatea e prea dură şi deja m-am obişnuit să nu primesc ceea ce vreau. M-am săturat să mă mulţumesc cu puţin, am renunţat să fac asta.. şi sunt singură. Pentru ca lui nu îi pasă. Dacă i-ar păsa puţin ar vedea. Ce? Totul. :)


Post scris într-un moment de slăbiciune. Am avut o săptămână îngrozitoare. Vreau să plec departe.